Ce stă, de obicei, la baza unui comportament nedorit este modul în care copilul își controlează emoțiile care nu îi aduc o stare de bine (așa zise emoții negative). Și asta este ceva care arareori îi învațăm deliberat pe copii și aproape niciodată nu o facem într-un mod corect. A le arăta copiilor cum sa își recunoască și cum să iși trateze emoțiile ajută la formarea unui abilități care le va servi toată viața. Totodată previne tantrum-urile din jurul vârstei de patru ani, precum și posibile comportamente agresive sau ilegale de mai târziu.
Cum este cel mai bine să îi învățăm să își recunoască emoțiile?
Profesorul John Gottman este presoana care a revoluționat studiul relațiilor, ajungând în punctul în care poate asculta un cuplu doar câteva minute și spoi să determine cu o acuratețe foarte mare dacă este un cuplu care se va desparți sau nu. Din fericire, el a analizat și părinți cu copii.
Astfel că a făcut un studiu pe parenting. El a luat 100 de cupluri căsătorite cu copii având vârste între patru și cinci ani și le-a dat niște chestionare. Apoi a luat câteva mii de ore de interviuri. A observat comportamentul copiilor în laboratorul lui. A înregistrat sesiuni de joacă între copii și prietenii lor cei mai buni. A monitorizat rata bătăilor inimii, respirația, presiunea sângelui și nivelul de transpirație. A făcut teste de urină la copii pentru a măsura hormonii legați de stres. Apoi a urmărit evoluția copiilor de-a lungul adolescenței, având interviuri regulate, urmărindu-le performanțele academice și alte observații.
In concluzie, John Gottman, când vine vorba de emoții, a identificat patru tipuri de părinți. Și trei dintre aceste categorii nu sunt așa drăguțe:
1) Părinții care neagă. Ei nu iau în considerare, ignoră sau consideră neimportante emoțiile negative.
2) Părinții care dezaprobă. Sunt critici față de emoțiile negative și pedepsesc copiii atunci când au un comportament mai puțin plăcut cauzat de necontrolul emoțiilor negative.
3) Părintii permisivi. Ei acceptă emoțiile copiilor și empatizează cu ei, dar nu oferă ghidare și nu setează limite de comportament. Copiii acestor părinți nu s-au descurcat bine mai târziu în viață. Ei au avut comportamente deviante, au avut probleme în a-și face prieteni și au avut o stimă de sine scăzută.
4) Și apoi sunt părinții-ultra, cum i-a numit Gottman. Aceste mame și tați au folosit inconștient ceea ce John numește ”consilierea emoțiilor”. Și acest mod de creștere a creat copii inteligenți emoțional. Acești părinți au acceptat emoțiile copiilor (dar nu și comportamentul copiilor în cazul exprimării emoțiilor negative), i-au ghidat pe copii în timpul momentelor emoționale și i-au ajutat să ajungă singuri la o soluție echilibrată în astfel de situații.
Cum au ajuns mai târziu acești copii? Ei au învățat să-și gestioneze mai bine stările atunci când erau supărați. Bătăile inimii reveneau la normal într-un timp mai rapid. Datorită performanțelor superioare leagate de partea de psihologie care implică auto-calmarea, ei au avut mai puține boli infecțioase. Ei au dat rezultate mai bune la gradul de atenție. Ei au interacționat mai bine cu alți oameni, chiar și în situații dificile sociale întâlnite la școală, cum ar fi atunci când se râdea de ei; când știau să-și controleze emoțiile copleșitoare. Ei au putut să-i înțeleagă mai bine pe ceilalți. Ei au putut să lege prietenii mai strânse cu alți copii. Ei au avut performanțe academice mai bune. Pe scurt, ei și-au dezvoltat un fel de ”coeficient de inteligență emoțională” legat de lumea sentimentelor și a emoțiilor.
Și totul ține de cum părinții gestionează situațiile în care copiii răbufnesc ca urmare a simțirii unor emoții puternice, care nu îi fac să se simtă bine.
Așa că, atunci când copilul reacționează la emoții copleșitoare, gândește-te ce fel de părinte îți dorești să fi.
Bibliografie:
”Raising An Emotionally Intelligent Child” de John Gottman și Joan DeClaire