Atunci când îi critici pe copii, ei încetează să se mai iubească.
Da, e adevărat. Atunci când părinții îi critică în continuu pe copii, aceștia nu încetează să își mai iubească părinții, ci încetează să se mai iubească pe sine.
Viețile viitoare ale copiilor și adaptarea lor socială este direct dependentă de modul în care ei au fost crescuți. Scriitorul Antoine de Saint-Exupéry spunea: ”Toți adulții au fost cândva copii”. Însă ei continue să reacționeze, relaționeze din rănile copilăriei dacă nu își dau timp să le conștientizeze și să le vindece. De aceea vedem, în jurul nostru, atâția adulți care nu pot renunța la dependențe, care au ieșiri necontrolate bruște, care nu își depășesc timiditatea și care nu au curaj să ia decizii pentru viața lor.
Sunt multe greșeli ale părinților care au un impact mai mare asupra copiilor decât și-ar putea da seama. Cele mai mari greșeli de comportament și de limbaj sunt atunci când:
- Critici copilul în public
- Îl compari cu alți copii
- Îi spui: ”Copiii mari nu plâng”; cu varianta pentru băieți: ”Băieții nu plâng, doar fetele plâng”(această afirmație are atâtea valențe greșite, dar nu intru în detalii în acest articol)
- Îl obligi să mănânce tot din farfurie
- ÎI interzici ceva argumentând: ”Pentru că am spus eu”
- Interzici fetițelor să joace fortbal, spunându-le că e joc de băieți sau băieților să sară coarda, de exemplu, cu argumentul greșit că e joaca de fetițe. Lasă-i să vadă că îi încurajezi să încerce sporturi noi sau să facă ce le place indiferent de sex.
- Spui:”Tu nu poți să faci acest lucru.”
- Afirmi:”Nu ai șanse să te remarci făcând acest lucru. Sunt prea multi oameni care fac deja asta.”
- Aduci reproșuri
- Nu îți ceri scuze și nu explici de ce ai avut o anumită reacție atunci când ai greșit
- Îi umilești chiar și prin tonul vocii
- Le pui etichete copiilor: ”Ești rău”, ”Ești neatent” etc
- Îi respingi atunci când ei vin către tine
- Îi învinovățești pe ei de ce ți se întâmplă ție sau de o acțiune independentă de ei (cum ar fi divorțul părinților)
- Le condiționezi iubirea ta de ceva ce fac ei:”Te iubesc dacă..” sau ”Nu te mai iubesc dacă nu…”
- Ai așteptări prea mari de la ei. De exemplu, dacă fac trei activități extrașcolare, nu te aștepta să performeze la toate sau poate să nu exceleze la nici una și să rămână la un nivel mediu. Nu e nimic în neregulă. Va reuși să descopere mai târziu ceea ce îi place cu adevărat.
- Îți rușinezi copilul acasă sau în public
- Nu le arăți că sunt valoroşi şi iubiţi pentru ceea ce sunt şi nu pentru ceea ce fac sau nu fac
- Nu îi încurajezi în ceea ce fac
- Nu le apreciezi valoarea și prezența lor în viața ta
- Îi faci să se simtă vinovați de o urmare a unei acțiuni de-a lor pe care nu aveau cum să o prevadă
Cuvintele părinţilor ajung mai târziu gândurile copiilor, determinând, astfel, modul în care ei se vor comporta în viață, maniera în care vor relaționa și felul cum se vor simți.
De aceea e foarte important să avem un control asupra a ceea ce exprimăm și cum ne comportăm.E foarte important să aducem mereu aprecieri și să îi asigurăm pe copii de iubirea noastră necondiționată.
Pentru ca un copil sa inceapa sa experimenteze sentimentul lipsei de valoare, senzatia ca nu este suficient de bun, este necesar ca el sa se nasca intr-un context (mai exact, o familie) care sa-i ofere conditiile cele mai potrivite pentru a se simti asa. Cand se naste, bebelusul nu stie ce inseamna sa ai sentimentul propriei valori sau sa simti ca nu ai valoare, ce inseamna sa simti ca esti mai bun decat alta persoana sau ca nu esti atat de bun precum o alta persoana. Bebelusul se naste insa intr-o familie in care circumstantele sunt de asa natura, incat el sa inceapa sa simta ceea ce si-a propus la nivel de suflet: senzatia ca nu este suficient de bun, sentimentul ca nu valoreaza cine stie ce, ca fiinta. Copilul creste in niste circumstante pe care nu le intelege prea bine si din cauza modului in care este tratat, la un moment dat, in timpul copilariei, ajunge la concluzia ca nu are valoare, ca nu este suficient de bun.
Spre exemplu, ca si copil, tot ce iti doresti este iubire, insa daca te-ai nascut intr-o familie in care parintii nu isi manifesta iubirea, ci sunt reci si autoritari, cu mintea ta de copil, tu deduci ca nu meriti sa fii iubit, ca nu ai valoare, ca nu esti suficient de bun pentru ca parintii sa te iubeasca. Ca si copil, in inocenta ta, nu gasesti o alta interpretare: tu deduci ca daca nu primesti iubire din partea parintilor este vina ta.
Pentru un copil, a oferi iubire este ceva firesc, usor, pentru ca in inocenta sa, el este Iubire, iar in acest context, daca parintii nu ii ofera iubire, el intelege ca a facut ceva rau, ca nu merita, ca nu este destul de bun ca sa primeasca iubire. (Amanda Lorence)