Care este legatura între vulnerabilitate și educație?
Învățându-i pe copii, de mici, comportamente sănătoase, le oferim suportul ca ei să crească în niște adulți cu încredere in sine, curaj, determinare, independență.
De aceea recomand toate lucrările lui Brené Brown. Iar prelegerea asta de la TedEx este plină de învățăminte sănătoase. Și o să vedem împreună de ce.
Brené Brown spune că ne aflăm aici pentru conexiune. E ceea ce dă scop și sens vieților noastre. Cu toții avem, neurologic, abilitatea de a simți conectarea, conexiunea cu ceilalți.
Avem tendința de a ne focusa pe ce nu merge, pe ce trebuie să îmbunătățim, pe critică. De aceea, adeseori când vorbim despre iubire, ne gândim la momentele în care am fost răniți; când ne gândim la a aparține de un grup, ne gândim la experiențele în care am fost excluși; când vorbim de conectare, ne amintim de atâtea exemple în care am cunoscut deconectare, nu ne-am simțit în conexiune cu ceilalți.
Făcând cercetare despre conectare, a apărut pregnant rușinea. Și rușinea este și frica de deconectare: ”Este ceva despre mine care, dacă oamenii aud despre asta sau o văd, mă face să nu mai merit conectare?” Ceea ce a observat Brené este că rușinea apare la toată lumea. Singurii la care ea nu e simțită sunt acei oameni care nu au capacitatea de empatie sau de conexiune. Suntem crescuți cu ideea că nu e bine să vorbim despre rușine. Dar ea e o emoție care, cu cât este mai ascunsă, cu atât este mai profundă și te afectează mai mult în viața de zi cu zi, chiar dacă nu îți dai seama de asta.
Gândul ”nu sunt suficient de bun” ne macină, nu ne lasă să simțim bucurie si conectare, ne accentueză rușinea. Ori din acest punct este foarte greu să ne mai putem conecta cu oamenii din jurul nostru. Iar a da vina pe celălalt este modul prin care ne descărcăm durerea și disconfortul.
Brené Brown spune că frumos ar fi când avem bebelușii în brațele noastre, să ne gândim că – orice vor alege să facă în viață – sunt demni de iubire și de a aparține, de conectare. Și că nu e nevoie să le contorizăm progresele și să le stabilim borne la care să ajungă ca să merite iubirea nostră.
Ca să nu simțim vulnerabilitate, încercăm să aducem cât mai mult control în viața noastră, să nu lăsăm loc de interpretări și să emitem judecăți precise, căutăm perfecțiunea, ne prefacem că acțiunile nostre nu îi afectează pe ceilalți.
Pe când calea spre fericire, împlinire, bucurie, este să ne lăsăm să fim văzuți așa cum suntem noi, într-un mod vulnerabil, să iubim cu toată inima noastră chiar și atunci când nu avem nici o garanție că ni se va întoarce iubirea, să practicăm recunoștința, să ne lăsăm să simțim bucurie.
In concluzie, a fi vulnerabil înseamnă a fi în viață.
E nevoie să ne reamintim ca ”eu sunt suficient de bun”. Nu trebuie să dovedesc nimic, să mă prefac, să mă ascund, să îmi ascund vulnerabilitatea în depresie, dependențe sau în a mă face nevăzut.
Atunci când ne raportăm la ceilalți din credința ”eu sunt suficient așa cum sunt”, atunci încetăm să mai țipăm și începem să îl ascultăm cu adevărat pe celălalt. Suntem mai draguți și mai amabili cu cei din jurul nostru și cu noi înșine.